Saturday, February 20, 2010

CLARISA IORDACHE - ROMANIA-Logodnicul pasarilor sau Copidon autohton

Logodnicul pasarilor este celebrat in fiecare an, pe 24 februarie. Adica de Dragobete. Dar cine este acest Logodnic al pasarilor, care a ramas in constiinta populara sub

numele de Navalnicul sau Dragobete?
  Se spune ca era un fecior chipes, puternic si tare iubaret. Se mai spune despre el ca era fiul Dochiei, cea cu multe cojoace. I se mai spunea in vechime si Navalnicul. Alte legende vorbesc despre Logodnicul pasarilor ca fiind un zeu dac ce oficia in ceruri, la inceputul primaverii, nuntile animalelor. Peste timp, aceasta traditie s-a extins si la oameni, fetele si baietii intalnindu-se in aceasta zi pentru ca iubirea lor sa tina peste an, intocmai ca cea a pasarilor, care se logodesc in aceasta zi. Nu intamplator stramosii nostri au ales aceasta denumire pentru mesagerul dragostei. Se stie inca din vechime ca pasarile sunt mesagere ale cerului, asa cum o arata si corespondentul grecesc al cuvantului “pasare” care inseamna tocmai mesager ceresc. Drept urmare, alaturarea nu este nicidecum una intamplatoare, Logodnicul pasarilor fiind legatura dintre cele doua planuri: cer si pamant!
 Inca o dovada vie a impletirii ritualurilor pagane ale stramosilor nostri traci cu cele crestine este si traditia populara conform careia, in aceasta zi, cand crestinii ortodocsi sarbatoresc Aflarea Capului Sf. Ioan Botezatorul, oamenii opreau toate activitatile, curatandu-si in schimb casele pentru a-l intampina pe zeul iubirii, acest Logodnic al pasarilor, care venea insotit de zanele Dragostele care le sopteau cuvinte de amor indragostitilor.
 Un obicei la fel de stravechi de pe meleagurile noastre spune ca in ziua de Dragobete fetele se spala pe fata cu zapada topita sau roua de pe frunze, despre care se spune ca este nascuta din surasul zanelor. Se spalau cu aceasta apa ca sa fie mai dragastoase si mai frumoase. Imbracate in cele mai bune straie, porneau in zorii zilei prin padure, la cules de viorele, ghiocei si tamaioasa pe care mai apoi le asezau la icoane. In unele locuri, aceste flori erau folosite la descantece de dragoste.
 Pe la ora pranzului, fetele coborau in fuga spre sate, aceasta fuga fiind denumita in credintele populare, “zburatorit”. Flacaii porneau in urma lor si fiecare baiat urmarea fata care ii placea. Daca aceasta era iute de picior si pe placul fetei, o prindea din urma si o saruta in vazul tuturor. Sarutul lor reprezenta logodna celor doi, cel putin pentru un an de zile. Acest “ritual” era urmarit cu interes de catre membri satului pentru ca de acum sa stie la ce nunti vor merge la inceputul toamnei. De aici vine si zicala “Dragobetele saruta fetele” o zicala mult indragita de fetele dragastoase si nerabdatoare de a primi cat mai multe sarutari, menite sa le aduca acestora dragoste pe deplin in viitor.
 Spre seara, flacai si fete se adunau laolalta, la o petrecere unde fiecare, insotit sau nu, dansa cat il tineau picioarele, deoarece ziua de Dragobete este una a bucuriei si a jocului, iar ca sa-ti mearga bine tot anul si sa nu fii singur, trebuia sa canti si sa joci. Cei care nu vedeau nici macar o persoana de sex opus in aceasta zi ramaneau singuri pana la urmatorul Dragobete.
 Fetele si flacaii din anumite zone, adunati in cete, isi cresteaza bratele in forma de cruce in aceasta zi pentru a se face pe viata “frati/surori de cruce”.
 Tot de ziua Logodnicului Pasarilor, femeile obisnuiau sa atinga un barbat ca sa fie dragostoase tot anul. Ele nu uitau sa dea de mancare tututror orataniilor din ograda, dar si pasarilor cerului, nicio vietate nefiind sacrificata in aceasta zi.
 De retinut este faptul ca ziua de Dragobete este privita in colectivul popular drept una de mare sarbatoare. Asadar in aceasta zi nu se coase, nu se spala, nu se munceste la camp, in schimb se face curatenie in casa pentru ca toate zilele ce vor urma sa fie pline de prospetime. Se mai spune ca daca ai norocul sa auzi pupaza cantand in ziua de Dragobete, vei fi harnic tot anul. Daca ploua, primavara va veni devreme si va fi frumoasa.
 Dupa cum putem vedea, traditia de Dragobete sau Logodnicul pasarilor este una straveche si cu adanci radacini in mentalul colectiv popular. Chiar daca in zilele noastre Sf. Valentin castiga teren, chiar daca sarbatoarea dragostei a devenit ca multe altele una comerciala exista insa multe zone ale tarii in care tinerii, respecta datina strabuna iar iubirea lor fiind celebrata asa cum se cuvine.
 Legatura fireasca dintre cer si pamant este mijlocita de Logodnicul pasarilor, alesul inimii trebuie sa se arate vrednic de iubirea fetei, iar unirea celor doi se pecetluieste in fata lumii, printr-un sarut.
 Dragobetele este sarbatoarea iubirii la romani. O traditie de mii de ani care si astazi, imprastie cu ajutorul Logodnicului pasarilor mireasma iubirii in aer. Atentie in jurul vostru! Logodnicul pasarilor, Cupidon autohton abia asteapta sa oficieze si logodna voastra!





IOAN HĂDĂRIG-In loc de final-Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence

 Antologia, continuând demersul poetului Sorin Anca, prin publicarea volumului „ÎN CUVÂNT”, nouă poeţi aiudeni, la Editura „Radu Bărbulescu” (Munchen, 1998), se constituie într-un florilegiu de poezie contemporană românescă.
 Referindu-se la volumul tipărit în Germania, Constantin Cubleşan scria în cronica sa literară din 1998 :
 ”Antologia de versuri „În cuvânt”, selectează un florilegiu din creaţia acestor tineri, capabili a-i face pe cititori să înteleagă că nu mai avem de-a face cu un gest diletant,
ci cu un destin asumat responsabil de către fiecare din cei nouă tineri.../.../ Grupul poeţilor de la Aiud poate constitui o replică provocatoare altor asemenea grupări...pledând prin torul pentru un moment autentic al resurecţiei poeziei la noi, azi.”
 Autorul prezentei antologii a introdus în volum poemele lui Nicolae Kömives (dispărut în 1987, la doar 31 de ani), poemele lui Iacob Buta (cel care în perioada dintre editarea şi tiparirea volumului ne-a parasit, lasând un gol în cultura aiudeană); poemele unor autori aiudeni contemporani.
 Traducerea antologiei în limba franceză şi-a propus atât cunoaşterea literaturii române contemporane în spaţiul francofon, cât şi continuarea unui demers al Asociaţiei Cusset-Aiud, care a invitat-o pe autoarea traducerii, Marcela Hădărig, la „săptămâna poeţilor”, în Franţa, în anul 2001, cu o prelegere despre poezia contemporană românească. (I.H)
-------------------------------------------------------------------------------

L’Anthologie, qui continue la démarche du poète Sorin Anca, par la publication du volume “În cuvânt”/”Dans la parole”, neuf poètes d’Aiud, à la Maison d’Édition « Radu Bărbulescu » (Munich, 1998), constitue un florilège de poésie contemporaine roumaine. En parlant du volume imprimé en Allemagne, Constantin Cubleşan écrivait dans sa chronique littéraire de 1998 :
« L’Anthologie de vers « În cuvânt « / « Dans la parole» fait la sélection d’un florilège de la création de ces jeunes, capables de faire comprendre aux lecteurs qu’on n’a plus à faire à un geste de dilettant, mais à une destinée responsablement assumée par chacun de ces neuf jeunes.../.../ Le groupe des poètes d’Aiud peut constituer une replique provocatrice pour d’autres groupes similaires...pledant...pour un moment authentique de la résurrection de la poésie chez nous, de nos jours. »
 L’auteur de la présente anthologie a introduit dans le volume les poèmes de Nicole Kömives (disparu en 1987, à 31 ans à peine), les poèmes de Iacob
Buta (celui qui entre l’édition et la publication du volume nous a
quittés, laissant un vide dans la culture d’Aiud), les poèmes de
quelques poètes contemporains d’Aiud.
 La traduction de l’anthologie en français s’est proposé de faire connaître la littérature roumaine contemporaine dans l’espace francophone mais aussi de continuer une démarche de l’Association Cusset-Aiud Échanges, qui a invité l’auteur de la traduction, Marcela Hădărig, à la « Semaine des poètes », en France, en 2001, pour une conférence sur la poésie roumaine contemporaine. (I.H)

IOAN HĂDĂRIG-Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 18)

IOAN HĂDĂRIG


dans la nuit qui est passeé adossée à l’abîme

du matin j’ai
dessiné dans les yeux des draps les bras tatoués
avec les blessures
des oiseaux nichés dans tes cheveux
ans la saison qui égrenè les semences sur l’abri
du corps
j’ai taillé avec les dents tes cuisses par dessus la
fraîcheur des seins
nichés dans mes paumes.

Dans la nuit...

în noaptea care a trecut rezemată de adâncul
dimineţii am
desenat în ochii aşternutului braţele tatuate cu
rănile
păsările cuibărite în pletele tale...
în anotimpul care îşi cerne sămânţa peste culcuşul
trupului
am cioplit cu dinţii coapsele tale peste răcoarea
sânilor
cuibăriţi în palmele mele...

În noapte...

chaque pierre de l’église larme
crucifiée
sur le corp de gel de la fontaine,
cité des fourmis aux ailes de cire
mordant la flamme de la croix
siège pour le passant
aux pieds du temps
braise parsemée sur son corps,
fontaine ensanglantée creusée dans
les yeux du jeune homme
quand la main cherche son souffle
piliers de sable sur lesquels il a
incrusté
la saison trahie
feuilles se bâtissant dans la larme de l’amant,
rivière endormie dans un poème.

Rivière endormie dans un poème

fiecare piatră a bisericii lacrimă răstignită
pe trupul de ger al
fântânii,
aşezare de furnici cu aripi de ceară
muşcând flacăra crucii,
jilţ trecătorului
la picioarele timpului
jăratic presărat pe trupul lui,
fântână însângerată săpată în ochii tânărului
când mâna îi caută răsuflarea
stâlpi de nisip pe care a încrestat
anotimpul trădat
frunze zidindu-se în lacrima amantului,
râu adormit într-un poem.

Râu adormit într- un poem

le fauve entêté se cache dans la salive
de la parole
cage de l’araignée
bâtie dans la chambre de l’air,
colonnes
dans l’ombre de la lumière
iconostase jeté
au champ de flammes de l’orage,
commandement du ciel
près du pigeon de cire dessiné
sur les portes
collées dans un album Scorpions
égaré
vague hibernant dans la paume.

Vague hibernant dans la paume


îndărătnica fiară se ascunde în saliva
cuvântulul
colivie a paianjenului
zidită în camera văzduhului, coloane
în umbra luminii
iconostas aruncat
lanului de flăcări al furtunii, porunca cerului
lângă porumbelul de ceară desenat pe porţile
lipite într-un album Scorpions
rătăcit
val iermând în podul palmei.

Val iernând în podul palmei

la dernière crucification des cuisses
près de la petite chaise en glaise,
quand les paumes
du gars
sacrifié dans la cachette de la grotte,
rivière endormie sur la paupière de l’amante
près de la nuit de craie jeteé
dans la poche du mendiant de lumière.

Le mendiant de lumière

ultima răstignire a coapselor
lângă scăunelul de lut, când palmele
feciorului
sacrificat în ascunzişul peşterii,
râu adormit pe pleoapa amantei
lângă noaptea de cretă aruncată
în buzunarul cerşetorului de lumină.

Cerşetorul de lumină

le ciel porteur temblant le soir sur les lèvres
enfermant dans sa larme le vêtement de l’algue,
les yeux de cire de la ville, vipères glissant
dans le lit de la rivière sechée dans un braiser
d’oiseau
monastère creusé dans l’eau.

Monastère creusé dans l’eau


cerul hamal clătind pe buze înserarea
în lacrimă încătusând veşmântul algei,
ochii de ceară ai oraşului, vipere alunecând
în albia râului secat într-un sărut
de pasăre
mănăstire săpată în ape.
Mănăstire săpată în ape
la pucelle a crucifié ses seins sur les racines
du temps
comme un coeur, tache et corrida
sur le sable ensanglanté
le même passant accroché à la porte de la
bibliothèque
le livre ouvert à la page déchirée
lumière cassée enlacant
la lettre humide
à cóté de la pluie de cendre
dénudant ton pied,
l’homme habillé en écus
jetés au dernier accouplement,
le thé et le sexe du matin
mur et fuite.

Le mur et la fuite

fecioara şi-a răstignit sânii pe rădăcinile
timpului
ca o inimă, pată şi coridă
pe nisipul însângerat
acelaşi trecător agăţat de uşa bibliotecii
cartea deschisă la pagina ruptă
lumină ruptă înfăşurând
litera umedă
alături de ploaia de cenuşă,
dezgolindu-ţi piciorul,
bărbatul înveşmântat în galbenii
aruncaţi la ultima împerechere
ceaiul şi sexul dimineaţa
zid şi fugă.

Zidul şi fuga

je vais me chasser -
au bord d’un mur pétrifié
comme l’aile sur la croix
le soleil des eaux.
je vais descendre
loup solitaire - cendres déchirées,
comme la lumière en son vol
le silence de glace.

pierre et vent - 1

tes cheveux,-
pulsation d’algues parmi les murailles
couvrent le silence du temps.

pierre et vent - 3

am să mă alung -
la margine de zid pietrificat,
cum aripă pe cruce
soarele de ape.
am să cobor
lup singuratic - sfâşiată cenuşă,
cum lumina în zbor
tăcere de gheaţă.

piatră şi vânt - 1

părul tău,-
zvâcnire de alge prin ziduri
acoperă tăcerea timpului.

piatră şi vânt - 3

la pluie,-
larmes du ciel
sur le corps brûlant
de pucelle.

pierre et vent - 4

la pucelle,-
roseé du ciel
sur l’autel du corps,
d’homme.

pierre et vent - 5

ploaia,
lacrimi ale cerului
pe trupul fierbinte,
de fecioară.

piatră şi vânt - 4

fecioara, -
rouă a cerului
pe altarul trupului,
de bărbat.

piatră şi vânt - 5

je voudrais parcourir
ton corps, -
fatigué, assoifé et fou
à la recherche de l’icône,
ciel des seins blancs,
moitié du corps
qui brûle dans la paupière des yeux.

pierre et vent - 6

noyé dans tes yeux,
comme le vol de l’oiseau
dans des ondées de cigales,
berger tué dans les larmes
de l’arbre,-
gel qui pleure sur la pierre du coeur.

pierre et vent - 7

aş vrea să străbat
trupul tău,-
obosit, însetat şi nebun,
în căutarea icoanei,
cer al sânilor albi,
jumătate a trupului
ce arzi în pleoapa ochilor.

piatră şi vânt - 6

înecat în ochii tăi,-
cum zborul păsării
în valuri de greieri,
păstor ucis în lacrimile
copacului, -
ger ce plânge pe piatra inimii.

piatră şi vânt - 7

IOAN HĂDĂRIG- Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 17)

ADA TOCACIU

***


ce que vous apppelez amour
s’oppose à la vague
le sable s’oppose à la vague
prenez donc garde
au syllogisme

***
rends-moi
à l’ivresse de ton corps
berce-moi sur l’aile plasmatique
chymérique
d’extase
je saurai absorber ton essence
naître tes enfants
et mourir ta mortalité.

***

ceea ce voi numiţi iubire
se împotriveşte valului
nisipul se împotriveşte valului
deci luaţi aminte
la silogism

***
redă-mă
beţiei trupului tău
leagănă-mă pe aripă plasmatică
himerică
de extaz
voi şti să-ţi sorb esenţa
să-ţi nasc copiii
şi să-ţi mor murirea.

***
maintenant je ne suis plus
toi aussi tu n’es plus
on est
nous deux ceux qui ne sont pas
dans une rencontre fulgurante
qui d’ailleurs
n’existe pas non plus
maintenant je ne suis plus
toi tu n’es plus
quoi dire de la pluie qui n’a jamais existé
et qui s’écoule en sueurs
sur notre corps.

***
nous avons joué
les pieds dans la glaise bleue
de l’iris maternel.

***
acum nu mai sunt
nici tu nu mai eşti
suntem
doar noi doi cei ce nu sunt
într-o întâlnire de-o clipă
care dealtfel
nu există nici ea
acum nu mai sunt
nici nu mai eşti
darămite ploaia ce nici măcar n-a existat
şi se scurge transpirată
pe trupul nostru

***
ne-am jucat cu
picoarele în lutul albastru
al irisului matern.

***

Ton baiser tue
toute violence;
il reste la sensualité prématurée
de moi
certains disent que j’ai
l’âme jeune:
ne pas la laisser
dans ta charge,
mais je leur
crie que
j’ai vieilli
à t’attendre
et ton baiser me
tue quand il n’est pas
et je reste la sensualité inassouvie
de femme
qui n’a pas cessé de grandir

***
Sărutul tău ucide
orice violenţă;
rămâne senzualitatea prematură
din mine
unii spun că sunt cu
suflet tânăr:
să nu ţi-l las ţie în
custodie
dar eu le strig că
am îmbătrânit
de când te aştept
iar sărutul tău mă
ucide când nu e
şi rămân cu senzualitatea nesatisfăcută
de femeie care
nu a încetat să crească.

***

danse si tu veux
je dois créer un holocauste
danse
je dois partir mais
je promets de revenir
quelques fois
dans des siècles
quand tu danseras parmi
les cendres
et quand mes sensations carbonisées
sentiront ton goût
de cendre pur.

***

dansează dacă vrei
eu trebuie să creez un holocaust
dansează
eu trebuie să plec dar
promit că voi reveni
cândva
peste câteva secole
când tu vei fi dansând prin
funingine
şi când senzaţiile mele carbonizate
îţi vor simţi gustul
de cenuşă pură.









IOAN HĂDĂRIG-Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 16)

EUGENIA TIUTIU


Soirées...

L’écho de la pensée dans la nuit
Ecrase le cadenas de l’amour.
La fleur bleue enlacée
Au bourgeon de la destinée
Demande muette l’Etoile du berger
Me veux-tu encore ?
L’espoire tué par l’ombre du noir
Laisse ses traces incrustées dans le temps.
Seulement les peupliers impairs
Parsèment au vent leurs murmures
Au bord de la Mer.

Seri...

Ecoul gândului în nopte
Spulberă lacătul iubirii.
Floarea albastră înlănţuită
De lujerul destinului
Întreabă mut Luceafărul:
Mă mai vrei ?!
Speranţa ucisă de umbra întunericului
Îşi lasă urmele săpate în timp.
Numai plopii fără soţ
Îşi împrăştie şoapta vântului
La marginea Mării.

La séparation

La solitude
du bonheur.
Le déchirement
de l’accomplissement.
Le désespoir
de l’amour.

La voix

La voix
du mot
La respiration
de la pensée
La lumière
du sens.

Despărţirea


Singurătatea
fericirii.
Sfâşierea
împlinirii.
Disperarea
iubirii.

Glasul

Glasul
cuvântului
Respiraţia
gândirii
Lumina
simţirii.

Eminescu

Immortalité
Etoile du berger
peuplier sans larmes,
Chanson d’amour,
éternel espoir.

À Blaga

Eternité.
Lambes de monde.
Miraculeuse semence
à toujours louée
Saint silence,
archet de violon,
L’homme est dans les étoiles
Le livre, dans la vie.

Eminescu

Nemurire,
Luceafăr de ziuă
plop fără lacrimi,
Cânt de iubire,
eternă speranţă.

Lui Blaga

Eternitate,
Crâmpeie de lume.
Mirabila sămânţă
în veci lăudată.
Sfânta tăcere,
arcuş de vioară,
Omul e-n stele,
Cartea, în viaţă.

Le printemps

Embrassement
de la lumière.
Respiration
de la terre.
Sanglots
de l’herbe.

Décembre

Il neige sur moi
Il neige dans mon âme
quitté par l’espoir,
affamé par l’idée
des retrouvailles.

Primăvara

Îmbrăţişarea
luminii.
Respiraţia
pământului.
Hohotul
ierbii.

Decembrie

Ninge peste mine.
Ninge-n sufletul meu
pustiit de speranţă,
flămând de ideea
regăsirii.

Le baiser

Source
de l’espoir.
Mot
d’amour.
Feu,
brûlant
une vie.

Souvenirs

Forêt,
gouffres
de l’âme.
Lumière
des sens
couleur
de l’oubli.

Sărutul

Izvor
de speranţă.
Cuvânt
de iubire.
Foc,
mistuind
o viaţă.

Amintiri

Pădure,
întunecimile
sufletului.
Lumina
simţirii.
Culoarea
uitării.

La joie

La lumière
du sourire.
L’âme
du jeu.
La chanson
de l’accomplissement.

Corps

Démon
qui tente et détruit.
Rêve et réalité.
Cieux
et Glaise.

Bucurie

Lumina
zâmbetului.
Sufletul
jocului
Cântecul
împlinirii.

Trup

Demon,
ce îmbie şi distruge.
Vis şi realitate.
Ceruri
şi Ţărână.

Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 15)

ADRIAN STAN


Hier soir

Hier soir l’herbe était mon ciel
et le silence ma bien aimée,
hier soir ma chair etait de fer
et l’âme était dans le ciel.
Dans quel monde je vivais hier soir,
Par quel mot le nommer!?
Je sentais que mon esprit heureux
Marchait dans le ciel
Et chantait de la voix des fleurs des étoiles,
Je sentais que je les frôlais;
J’étais un grain de poussière seul
Sur le sourire du monde du ciel.
Fragment
D’une fleuille,
On ne voit que la feuille.

Aseară

Aseară iarba mi-a fost cer
şi liniştea mi-a fost iubită,
aseară carnea îmi era de fier
şi sufletu-mi era în cer.
Ce lume mai trăiam aseară,
cu ce cuvânt s-o pot numi!?
Simţeam cum mitea-mi fericită
umblă prin cer
şi cântă-n glasul florilor de stele,
simţeam cum mă ating de ele;
eram un fir de praf stingher
pe zâmbetul lumii din cer.
Fragment
Dintr-o frunză,
vedem doar frunza.

***

Laisse -moi, ta main,tes doigts plus près,
je suis seul et les mots s’envolent
à côté de ma bien - aimée qui se tait...
dans sa nuit , les chars labourent,
profondément jusque dans mes côtes
je sens l’acier de fauve
qui me guête
de dehors...
Ah,si j’avais vers qui tendre ma paupière,
au moins vers une couleur.

***

Adu-mi mâna, degetele tale mai aproape,
sunt singur şi cuvintele zboară
pe lângă iubita mea care, tace...
în noaptea ei, plugurile ară,
adânc până la mine-n coaste
simt luciul de fiară
cum mă paşte
pe dinafară...
Ah, dacă-aş avea la ce să-mi întind pleoapa,
spre o culoare măcar.

***

J’ai un mécontentement en ce qui concerne la vie :
pourquoi la lumière et la chaleur du soleil ne me parviennent pas,
pourquoi l’eau que je bois se fait amère,pourquoi si je pleure personne ne m’entend
et comme ça, en général,
pourquoi si je veux être, je ne le suis pas,je crie collant mes lèvres contre la terre
- Y-a quelqu’un là-bas?
Rien , ce n’est rien.
ce corps manque de vie
je reste face à face avec la mort.
Dans moi les pensées se tordent,
Toutes les choses me regardent pétrifiées.
Lève -toi; prends ta vie et marche!
Vivre c’est voir la mort.
Quand je me débrasserai de mes chaînes,
Je promets faire une course jusqu’à Dieu.
Elle me manque tellement mon enfance,
Mon âme me manque
Et à la première occasion
Je veux me restituer le silence.

***

Eu am o nemulţumire în legătură cu viaţa :
de ce lumina şi căldura soarelui nu ajung până la
mine,
de ce apa pe care o beau eu se face amară,
de ce dacă plâng nimeni nu mă aude
şi aşa, în general,
de ce vreau să fiu, nu sunt.
Strig lipindu-mi buzele de ţărână
E cineva acolo?
Nimic, nu e nimic,
E părăsit trupul acesta de orice urmă de viaţă.
Stau faţă în faţă cu moartea.
În mine se zbat gândurile,
Toate lucrurile mă privesc în împietrire.
Ridică-te, ia-ţi viaţa şi umblă!
A trăi înseamnă a vedea moartea.
Când voi scăpa din lanţuri,
Promit să dau o fugă până la Dumenzeu.
mi-e aşa de dor de copilărie,
de sufletul meu mi-e dor
şi cu prima ocazie,
vreau să-mi restitui liniştea.

Moi

En faiet, je tend ma main,
vers moi.
Je regarde
mais mon oeil est aveugle.
Tâte-toi, me suis-je dit
et j’ai tendu la main vers moi.
Je n’ai recontré que les poils de ma barbe
mais la main les a repoussés.
J’avais une main rose-pourriture,
Et je me disais avec son bout
- Ne pars pas, reste encore!
Mes yeux de plomb, ne se sont pas encore plombés
Vers elle,
vers le rose pourri.
Et elle cherchait desespérément mon visage,
elle sentait avoir un visage dans ses paumes
mais elle ne savait pas qu’il était pourri
et elle était muette au parler.

Eu

De fapt, mă-ntind cu mâna,
înspre mine.
Eu mă uit...
Dar ochiul meu e orb.
Să mă pipăi, am zis
Şi m-am întins cu mâna înspre mine.
mi-am întâlnit doar părul de pe barbă
dar mâna mi-a respins.
Aveam o mână roză - putregai,
Şi îmi ziceam cu vârful
Nu pleca, mai stai!
Ochi-mi de plumb, nici nu s-au împlumbit
Spre ea, spre rozul putrezit.
Şi-mi căuta cu disperare faţa,
Simţea că-n palme are-un chip,
dar nu ştia că-i putrezit
şi era mută la vorbit.

L’ange

Ne porte pas la tasse aux lèvres!
tu n’as pas soif
m’a-t-il dit en prenant son aile dans sa bouche
ensuite il fit palpiter deux fois son coeur
et s’avança d’un pas.
tu n’as pas soif-m’a-t-il dit
tu veux parler-m’a-t-il dit
tu veux dire que tu as soif-m’a-t-il dit
ensuite il est venu
s’asseoir sur ma jambe.
tu n’as pas soif-m’a-t-il dit
tu veux parler-m’a-t-il dit
tu veux dire que tu boiras quelque chose
il a trempé l’aile dans le bleu
sous les nuages, et il l’a tendue vers mes lèvres:
tranquillise-toi-m’a-t-il dit
tu n’as pas soif-m’a-t-il dit

Îngerul

Nu duce cana la gură!
nu ţi-e sete
mi-a zis şi şi-a luat aripa în gură.
apoi şi-a zbătut de două ori inima
şi a făcut un pas mai aproape.
nu ţi-e sete-mi-a zis
tu vrei să vorbeşti -mi-a zis
tu vrei să spui că ţi-e sete-mi-a zis.
apoi a venit
şi-a stat pe piciorul meu.
nu ţi-e sete-mi-a zis
tu vreu să vorbeşti-mi-a zis
tu vrei să spui că ai bea ceva.
şi-a înmuiat aripa în albastrul
de sub nori, şi mi-a întins spre buze :
linişteşte-te-mi-a zis
ţie nu ţi-e sete - mi-a zis

ensuite il m’égrena une larme dans les yeux:
-tu veux pleurer-m’a-t-il dit
et il me laissa tourner les yeux vers le ciel.
le bleu se fit comme une eau,
l’eau se fit une rivière,
la rivière se fit comme le temps.
ensuite je trouvai un os blanc
et une plume dedans.
j’ai tourné les yeux et je l’ai vu près de moi
sur ma jambe,
l’aile dans sa bouche
et faisant palpiter deux fois son coeur..

apoi mi-a picurat o lacrimă în ochi:
tu vrei să plângi - mi-a zis
şi mi-a dat voie să pun ochii pe cer.
albastrul s-a făcut ca o apă,
apa s-a făcut râu,
râul s-a făcut ca timpul.
după aceea am găsit un os alb
şi o pană din el.
mi-am închis ochii şi l-am văzut lângă mine
stând pe piciorul meu,
ţinându-şi aripa în gură
şi zbătându-şi inima de două ori...

IOAN HĂDĂRIG-Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 14)

SERGIU-PETRICĂ PAŞCA


L’infini
à celui qui à pensé pour la prèmiere fois à lui

l’infini
est le même
dans la graine
de café
que j’avale
le soir
ainsi que dans la mer
sèche
d’eau
et dans le titre
de cette
poésie...


Infinitul
celui ce s-a gândit prima dată la el

infinitul
e acelaşi
şi-n boaba
de cafea
pe care
o înghit
seara
şi-n marea
uscată
de ape
şi-n titlul
acestei
poezii...

Au commencement...

Au commencement du temps
Cherchant assoifé le bonheur complet
Je me suis heurté dans le décor
Contre un rayon venant d’en haut
Et dans le délire de la recherche désinvolte
Je me suis prélassé au fond clair de la mer.
Ensuite j’en suis surgi
Sous la forme d’une vague en écume,
Mais je me suis brisé...

La început...

La începutul timpului
Cătând însetat fericirea deplină
M-am împiedicat în decor
De-o rază venindă de sus.
Şi-n delirul căutării dezinvolte
M-am prelins pe fundul clar al mării.
Apoi am răsărit afabil din ea
Sub formă de val înspumat,
Dar m-am spart...

Fatigué verbalement

"Quand même" est
le mot qui tourne
les mot deux fois.
A "inutilement"
ils restent comme ça crispés
comme les noyaux dans les prunes.
Obosit verbal

"Oricum" este
cuvântul ce-ntoarce
cuvintele de două ori.
La "deageaba"
rămân aşa crispate
ca sâmburii în prune.

Amour

Les fleurs pâment leurs pétales
sous moi.
Mes feuilles
me caressent avec amour.
Si c’était toi...
Avec la main douce
tu cueilleras mes pensées.

Dor

Florile-şi pălesc petalele
pe sub mine.
Frunzele mele
mă mângâie de dor.
Dac-ai fi tu...
Cu palma ta blândă
mi-ai culege gândurile

Saturday, February 13, 2010

IOAN HĂDĂRIG - Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 13)


NICOLAE KÖMIVES


Autoportrait de jour

une pluie
nous unit
sans racines
fruits à l’ombre
dans le collier de pierres.

***

les mots
restés dons la rouille de la pluie
du bras
jusqu’au front
la terre moud les calendriers
du jour.

Autoportret de ziuă

O ploaie
ne uneşte
fără rădăcini
fructe cu umbră
în şiragul pietrelor.

***
cuvintele
rămase-n rugina ploii
de la braţ
la frunte
pământul macină calendare
de ziuă.

***

mourir une seule
fois
le toit du monde et les gouttes de pluie
gardant le tronc abattu - la pitié
comme dans un sommeil je conquerrai
dans la chair tordue la syllabe
jusqu’à la mort
soldat de l’hiver
enfant sous la terre.

***
mer
infini miroir du pain
matinée de l’herbe
muette sans parole.

***

să murim o singură
dată
acoperişul lumii şi stropi de ploaie
ocrotind trunchiul retezat - mila
ca într-un somn voi mai cuceri
în carnea strâmbă silabă până la
moarte
soldat al iernii
copil sub pământ.

***
mare
nesfârşită oglindă a pâinii
dimineaţă a ierbii
lipsită de grai.

***
soif
restée aux arbres
les os des fauves
ombragent au matin
l’aile
aux ailes.

***
au milieu de la mer
reposant ta joue
plaine sans neige
pour revenir
au jugement
pour un instant.

***
sete
rămasă arborilor
oasele fiarelor
umbresc în ziuă
aripilor
aripă.

***
în mijlocul mării
odihnindu-ţi obrazul
câmpie fără zăpadă
ca să te-ntorci
judecăţii
o clipă.

***
les marches nous suffisent !
sur les épaules le brouillard
éclatera - le coeur
et le corps des fleurs - la chair du matin
la fontaine.

***
toi faim du ciel
la paupière où il n’y a pas de lumières
et ton âme, ton âme
de l’ondée des forêts !

***

treptele ne ajung !
peste umeri ceaţa
va izbucni - inima
şi florilor trup - carnea dimineţii
fântâna.

***
tu foame a cerului
pleoapa unde nu sunt lumini
şi sufletul tău, sufletul tău
din unda pădurilor !

***
soldat de personne
je crois encore
dans le pain et l’épine lointaine
dans la main qui brûle l’étoile en passant
dans la fumée de la chambre plus
nu dans les jardins
j’ai des ailes
piège d’ombres
armures
plus chaude
plus mortes
au milieu de la mer je te vois
je t’attends
et les vagues ne passent pas
pour attraper le sable.

***
soldat al nimăniu
mai cred
în pâinea şi spinul departe
în mâna ce arde steaua trecând
în fumul odăii mai gol prin grădini
am aripi
capcană de umbre
armuri
mai caldă
mai moarte
în mijlocul mării te văd
te aştept
şi valuri nu trec
să prindă nisipul.

La tasse de fumée

***
nous lirons la terre
le pain sera la vapeur de l’herbe, loin,
loin sera notre ombre
dors jusqu’au soleil.
larmes, sentiers,
ardente dans la nuit la boule
de sel
et cette peau commence la chasse.

Cana de fum
***
vom citi pământul
va fi pâinea aburul ierbii, departe,
departe ne va fi umbra
să dormi până la soare.
lacrimi, poteci,
fierbinte prin noapte bulgărul
de sare
şi această piele începe vânătoare.

***
ce voyageur
là où la soif a peur
et du rameau cette pluie vers les visages
mais où reconnaître tant de forêts ?
douce, multicolore carnaval
aucun âge, aucune femme
les saisons taillent la porte quand
j’ai peur pour l’arôme du feu.

***
acest călător
unde se teme setea
şi din ram această ploaie spre feţe
dar unde să recunosc atâtea păduri ?
blândă, multicolor carnaval
nici o vârstă, nici o femeie
anotimpuri cioplesc poarta când
mă tem pentru mireasma focului.

***

murmure, coupe la lumière
du sang
chant dans le blanc des pierres
oeil, regard.
vieillard, la profondeur de l’eau
les mains abri - aux nuages,
de la rosée va naître
l’orage.

***

murmur, retează lumina
sângelui
cântec în albul pietrelor
ochi, privire.
bătrânel, adâncul apei
mâinile culcuş - norilor, se
va naşte din rouă
furtună.

In fotografie : coperta volumului (in lucru) NICOLAE KOMIVES - TRUPUL SI MAINE

Cei care vor sa sprijine financiar acesta importanta recuperare a operei poetice a celui care a murit la 31 de ani imi pot scrie pe adresa : ioanhadarig@yahoo.fr
Primul volum a aparut cu sprijinul financiar al poetului Sorin Anca din Germania, iar cel de-al doilea cu suportul fratelui autorului.
Nicolae Kömives (19 aprilie 1956 - 29 decembrie 1987)

Volume publicate postum:
- Nicolae Komives – “Cana de fum” (Fiarele linistii), Biblioteca revistei “Sfidari”, Dachau, Germania, 1999
- Nicolae Komives – “Autoportret în zgomotul oglinzii”, Editura Alethea, Bistrita, 2000
Editii îngrijite de Ioan Hadarig si Andor Komives
Antologii:
- "Cuvinte zidite in tacere/Des mots batis en silance", Aiudul literar, nr. 26/2006 (editia a II-a, nr. 27/1007), 208 pagini, 17 poeti aiudeni intr-o antologie de Ioan Hadarig, tradusa in franceza de Marcela Hadarig.

IOAN HĂDĂRIG-Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 12)

CASANDRA IOAN


Engourdissement

Autrefois on allait dans de
nombreuses expéditions,
En jetant le boomerang
de l’âme,
jusqu’au Mureş,
jusqu’à la montagne... et de retour.
Maintenant que le moment de la vérité est arrivé beaucoup son dépouillés
De la moité responsable
Du boomerang
par l’irresponsable
et ils restent accroupis
dans une seule existence fade;
et s’ils font jamais un naufrage
sur un idéal inhospitalier
ils changent d’aspiration
plutôt que de rapiécer et d’enduire
l’os du bateau
crevé dans une apoplexie!
car le bois a lui aussi
son cerceau et sa patience!

Înţepeneală

Altădată mergeam în expediţii
nenumărate,
doar aruncând bumerangul sufletului,
până la Mureş,
până la munte...şi-napoi.
Acum când a sosit clipa adevărului
multi sunt deposedaţi
de jumătatea de bumerang
responsabilă
cu iresponsabilil
şi rămân chirciţi
într-o singură existenţă fadă;
şi dacă naufragiază vreodată,
pe un ideal neprimitor
îşi schimbă aspiraţiile mai degrabă,
decât să peticească
şi să călăfătuiască
osul vasului,
plesnit într-o apoplexie!
Că au şi lemnele
doaga
şi răbdarea lor!

A tâtons

pour Adi
Ne regarde pas!
La poésie passera sur toi
comme une assistante de laboratoire
qui te dira :
Il faudra vous prendre du sang!
Et parce que tu as un groupe
très optimiste,
qui attire tous les moustiques
il faudra te blesser.
Ne pleure pas!
Je lui tends alors
ma paume myocardique
et je bouge mes doigts
atriales
n’importe lequel-disent-elles
la ligne de la sagesse
se plie
de rires!
Ensuite la ligne de la vie,
devient pâle
à entendre
que j’ai encore beaucoup
à mourir

De-a pipăitea

lui Adi
Nu te uita!
Poezia va trece peste tine
ca o asistentă de laborator
care-ţi va spune :
Va trebui să-ţi luăm sânge!
Şi fiindcă ai o grupă
foarte optimistă,
la care trag toţi tânţarii,
va trebui să te rănim.
Nu plânge!
Eu îi întind atunci
palma miocardică
şi mişc din degetele
atriale
oricare-zic ele,
de mi se-ncreţeşte
şi linia minţii
de râs!
Apoi linia vieţii,
se face palidă
când aude
că mai am mult
de murit

J’ouvre les yeux.

La poésie se tient docile
dans un coin...
la ligne de l’amour
sort en serpentant
de ma paume
pour caresser sa joue
surgie
dans la porte du salon
avec des fleurs - et demandant :
Voilà pourquoi tu as l’âme
bien
cachée
dans le bas!
Espagnole!?

Deschid ochii.
Poezia stă docilă
într-un colţ...
Linia iubirii
îmi iese şerpuind
din palmă
ca să mângâie obrazul lui,
apărut
în uşa salonului
cu flori - întrebând:
De aia ai sufletul
bine
pus
la ciorap!
Spanioloaico!?

***

Le panorama d’un éclat
est ébréché
par l’entier.

***

D’où on peut tirer la conclusion
que l’équation
n’ayant pas d’autre solution
a laissé tout tomber.

***
Panorama unui ciob
este ştirbită
de întreg.

***

De unde poate trage concluzia
că ecuaţia
neavând altă soluţie
s-a lăsat păgubaşă.


En m’efforçant de mourir
J’ai assez
de moi
telement
assez de moi
que
je m’abandonnerai
comme
un amoureux
de la mort,
qui a embrassé
le coucher de soleil
espérant ainsi
de jouer un tour
à la vie
en se prélassant
avec le soleil,
comme un jaune d’oeuf,
derrière la crête
d’une vague de montagne...
Mais parce que le monde
demande un bis

Străduindu-mă să mor
Mi-e lehamite
de mine
într-atât
de lehamite
încât
m-aş abandona
asemeni
unui îndrăgostit
de moarte,
care a îmbrăţişat
apusul
sperând ca astfel
să-i joace un renghi
vieţii
scurgându-se
odată
cu soarele,
ca un gălbenuş
de ou, după creasta
unui val de munte...
Dar fiindcă lumea

à son étincellement
il est revenu
de l’ostracisée coquille du fonds
de l’univers,
de nouveau dans la lumière
des projecteurs
comme un artiste
qui se respecte,
pour recevoir des applaudissements:
des euh, j’ai mal!
des euh,je m’enfiche!
des ça me regarde!
des ça ne me regarde pas!
des Dieu te garde!
des garde ta conscience éveillée!
des ne m’abandonne pas!
des ne m’oublie pas!
des amours
des ah...je meurs
tellement inodore
et insipide et perfide et ...stupide!
cere un bis
pâlpâirii lui
s-a întors
din ostracizata cochilie
de pe fundul
universului,
din nou în lumina
reflectoarelor
ca un artist
ce se respectă
pentru a primi aplauze:
de au, mă doare!
de au, mă doare în cot!
de îmi pasă!
de puţin îmi pasă!
de Dumnezeu să te aibă -n pază!
de păstrează-ţi conştiinţa trează!
de nu te lăsa!
de nu mă uita!
de amor de a...mor
aşa de inodor
şi insipid şi perfid şi ...stupid!

IOAN HĂDĂRIG-Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 10)

GABRIELA HORGA


Ironie

Une étoile s’est brisée
Tombant de la voûte bleue
Elle s’est contentée de ce dernier péché;
Elle mourait riant farouchement
D’autres étoiles brisées.

Ironie

S-a spart o stea.
Căzând din căi albastre,
S-a bucurat de-acest ultim păcat;
Murea râzând cu foc
De alte stele sparte.

Marches de vent

Un ange a fondu ses ailes
En m’habillant en blanche cendre,
J’ai ri et mon rire était blanc,
J’ai pleuré et les pleurs avaient de blancs sons.
Alors, de la blancheur de l’esprit
J’ai cru que j’étais un ange...
L’ange s’était fâché pour le plagiat
En redemandant ses ailes.
Prenant ce qui était à lui
Je suis resté crucifié dans de blancs souvenirs.
Comme une vengeance, depuis lors
J’accouche chaque jour mes propres ailes.

Trepte de vânt

Un înger şi-a topit aripile
Îmbrăcându-mă în albă cenuşă.
Am râs şi râsul era alb,
Am plâns şi plânsul avea sunete albe.
Atunci, din albeaţa minţii
M-am crezut înger...
Îngerul s-a supărat de plagiat
Cerându-şi aripile înapoi.
Luându-şi drepturile
Am rămas crucificat în amintirile albe.
Ca răzbunare, de atunci
Îmi nasc zilnic propriile aripi...

Le revers d’un Phoenix

J’ai menti les yeux d’un artiste
En le convaiquant que j’étais une pierre.
Un morceau de marbre brut.
Il a cru, après m’avoir regardé
Dans les levers et les couchers de soleil
Content du travail non engendré de son esprit.
Une drôle de forme naissait
Avec des ailes et des formes étranges.
Evidé de moi-même, je regardais ma naissance
Par ses mains et ses yeux fatigués,
Finalement j’étais né;
Avec des ailes et des pensées identiques
Né deux fois je me contente
De sa sueur, trouvée maintenant dans mes fibres.

Reversul unui Phoenix

Am minţit ochii unui artist
Convingându-l că sunt o piatră.
O bucată de marmoră brută.
A crezut, după ce m-a privit
În apusuri şi răsărituri de soare
Fericit de lucrul neînceput din mintea-i
O formă ciudată se năştea
Cu aripi şi forme străine.
Golit de mine, priveam naşterea-mi
Prin mâinile şi ochii lui obosiţi.
M-am născut în sfârşit; cu aripi şi gânduri identice
Născut de două ori mă fericesc
De sudoarea lui, aflată acum în fibrele mele.

Tableau subjectif

Un frêle oiseau s’est reposé
Il a larmoyé sur tes enfants encadrés,
S’est reposé dans le rythme de ta vie.
Il s’est endormi, pour voir avec tes yeux
Symboles et désirs,
Croyance et crainte.
Chacune de tes pensées
Est née, a vécu...
La mort, tu ne la voulais pas.
Un frêle oiseau est mort à ta place
Tu es né, tu as vécu...
Le frêle oiseau a aimé ta mort
C’était la seule preuve d’amour acceptable.
Un frêle oiseau t’a adoré
...Et il a dû mourir
Pour la première fois...

Tablou subiectiv

O pasăre firavă s-a odihnit
A lăcrimat peste copii tăi din rame,
S-a odihnit în ritmul vieţii tale.
A adormit, pentru a vedea ochii tăi
Simboluri şi dorinţe, credinţă şi teamă.
Fiecare gând al tău
S-a născut, a trăit...
Moartea nu o doreai.
O pasăre firavă a murit în locul tău
Te-ai născut, ai trăit...
Pasărea firavă ţi-a iubit moartea
Era singura dovadă de iubire acceptabilă.
O pasăre firavă te-a adorat
...Şi a trebuit să moară
Pentru întâia dată...

IOAN HĂDĂRIG-Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 9)

OLIVIU FLOREA



Eparpillement des épines sur la mort du pétale

Je manquerais de doux secret
Si j’étais conforme au monde
Et je blesserais le coeur de la croyance.
C’est pourquoi je m’abandonne à la
création d’autres rêves
Au dehors de la bâtisse monotone
Sur le banc de l’école où il reste encore
L’éparpillement des épines sur la mort du pétale
Pourquoi trahirai-je mon immortalité ?

Risipirea spinilor pe moartea petalei

Aş fi lipsit de taină dulce
Dacă m-aş conforma lumii
Şi aş jigni inima credinţei
Aşa că mă abandonez creării altor vise
În afara zidirii monotone
Pe banca şcolii pe care a rămas
Risipirea spinilor pe moartea petalei
De ce mi-aş trăda nemurirea ?

Allergie lyrique

Le poète enfonce sa griffe en cachet,
dans le temple de la métaphore
et délibérément il essaie de lui ravir
le nectar
transformé pour lui
en jus mortel taché de mystère.
Je lis son monde de rêves
même ses évasions
et je préfère être muet.
Mais je constate qu’il semble être
Le jouet de l’obscurité
qui naît
le parfum des idées qui meurent
dans la couronne du temps.

Alergie lirică

Poetu-şi înfige ghiara, pe ascuns,
în templul metaforei,
şi dinadins încercă să-i stroarcă
nectarul
transformat pentru el
în sucul morţii pătat de mister.
Îi citesc lumea viselor
chiar din evadările sale
şi prefer să fiu mut.
Dar constat că pare a fi :
jucăria întunericului
ce naşte
parfumul ideilor ce mor
în cununa timpului.

Monday, February 8, 2010

Emanuel Stoica - photo - on topic "COMMUNICATION AND HUMAN INTERACTION"




IOAN HĂDĂRIG-Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 8)

KATIUSA CUCULESCU

***


Justine se venge.
Elle coupe ses cheveux
Pour qu’il ne se rende pas
compte de ce qu’il baise.
Il te jette dans d’énigmatiques prisons
Et là il te reproche...
Il change tes accessoires Justine,
Fais ta justice
En mordant le moine de ses fesses;
On dit : un clou chasse un aute.
La sadique de Sade.
Linche ce qu’il y a d’inutile en toi,
Jette une poudrière dans la fausse mère
Il n’est plus le temps de la charité
Et de la tolérance pour les amateurs pathétiques.
Couvre-leur les yeux de noir,
Et finalement, bâtis
De restes, du sang, du défoulement,
L’innocence de l’ange défiant.

***

Justine se răzbună.
Îşi taie părul
Ca el să nu-şi dea seama ce sărută.
Te-aruncă-n enigmatice-nchisori
Şi-acolo el îţi reproşează...
Îţi schimbă accesoriile Justino,
Şi fă-ţi dreptate,
Muşcând călugărul de fund;
se zice : cui pe cui se scoate.
Cea sadică de Sade
Linşează ce-i în tine inutil,
Aruncă o pudrieră-n falsa mamă
Nu mai e timp de caritate
Şi toleranţă pentru jalnici amatori.
Acoperă-le ochiul cu-ntuneric,
Şi-n fine, îţi zideşte
Din resturi, sânge, defulare
Inocenţa îngerului sfidător.

***


Chante dans l’arbre qui n’existe pas,
En criant aigu-colorié
Comme tout rêve.
J’admire le regard en vide,
Mon oubli persiste
Effaçant l’obssession
De ce tril prétendu immortel
C’est le chant qui éveille en moi
Des tumeurs et des fleurs...

***

Cântă-n copacul care nu există,
Ţipând acut-color
Ca orice vis.
Admir cu ochii în gol,
Uitarea mea persistentă
Ştergând obsesia
Acestui tril pretins nemuritor
E cântecul ce-mi trezeşte
Tumori şi flori...

***

L’énormité de la peur qui irite
Avait brisé des murs chatouillants
Avait vaincu la nausée
De la marche des ses en leucocyte.
Nous buvons en son honneur,
L’exagérée,
Et on triomphe seulement sur le papier.
Les pensées égaraient,
Ensuite complètement annihileés
Elles brûlaient silencieuses, manoeuvrées
L’ivresse qui tremble en pleurant
A cause du vide du fait consommé...
Rien ne s’oppose
A la glorieuse frissonnante,
procréante,
Ni maintenant...

***

Enormitatea spaimei ce irită,
Spărsese ziduri gâdâlinde,
Învinse greaţa
Mersului simţirii în leucocite,
Noi bem în cinstea ei,
Exageratei,
Şi triumfăm doar pe hârtie.
Gândurile rătăceau,
Apoi anihilate pe deplin
Frigeau tăcute, manevrate
Beţia care tremură plângând
De golul faptei consumate...
Nimic nu-i stă în cale
Preamăritei de frisoane
procreânde,
Nici acum....

Déchirement


Les rafales sensuelles balayaient
L’ossature de notre route
Main dans la main
Desserrant l’étreinte par
Je ne sais quelles raisons
On se laissait caressés souriant
A la mort de notre couple;
On sautait de fleur en fleur,
On dormait au marché ou au motel
Gardés par la bonne main
De la saison de glace.

Destrămare

Rafale senzuale măturau
Osatura drumului nostru
Mână în mână
Slăbind strânsoarea din
Nu ştiu ce motive
Ne lăsam adiaţi zâmbind
La moartea-ne de cuplu;
Săream din floare-n floare,
Dormeam în piaţă sau motel
Străjuiţi de mâna bună
A sezonului de gheaţă.

***

L’entrée dans la grotte déserte
Court à merveille
Quand
Je m’égratigne avec la terre
Une âme larmoie
De sang
Le bleu l’ouvre.
L’odeur de la cavité poussiéreuse
Au sens à l’heure de la mort
L’impuissance court à toute volée
Elle lie et valse
Un ogre vert nommé l’espoir.
C’est le témoin unique de l’entrée
Avec des trous et le teint de lune
Vers les sentiers de la muse étourdie.

***

Intrarea-n grota cea pustie
Aleargă de minune
Când
Mă zgârii cu pământul
Un suflet lăcrimează
Sânge,
Albastrul o deschide.
Mirosul scobiturii prăfuinde
Cu simţ în ceas de moarte,
Neputinţa zboară-n fugă,
Leagă şi valsează
Un verde zmeu numit speranţă.
E unic martor al intrării
Cu gropi şi ten de lună
Spre căile nedumerindei muze.

Ma creation (I)

Je m’arrête. J’arrête de faire ce que
Je n’ai pas commencé.
Je cuisine un je ne sais quoi en neige,
Une âme matérielle.
Moi seule je la vois. Et je m’arrête.
On glace auprès du feu qui
Nous a rongés doucement,
Lentement, rapidement et sûrement
Il s’est prélassé en signes d’exclamation
Et nous continuons sans le briser,
A rester figés à la recherche
D’autres âmes
Plus ou moins
Créées.

Creaţia mea (I)

Stau. Mă opresc din ceea ce
N-am început.
Gătesc o aiureală din zăpadă,
Un suflet material.
Doar eu îl văd, şi stau.
Îngheţăm după focul ce
Ne-a măcinat uşor,
Încet, rapid şi sigur
S-a prelins în semne de mirare
Şi continuăm fără s-o rupem,
Să-ncremenim în căutare
De alte suflete
Mai mult sau mai puţin
Create.

Wednesday, February 3, 2010

DANIELA STĂNOIU-ROMANIA- COMMUNICATION

IOAN HĂDĂRIG -Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 7)

ANDA COMŞA


Comment je goûte la terre

J’essaie de goûter la terre en mâchant l’herbe,
quel dommage que le cigognes me regardent
timides,
j’avale le bruit de mes dents
colonnes cérébrales sorties à la promenade
le vert avalé
croît ses racines en moi,
et je n’ai pas le courage
de chercher des boucs émissaires,
le morceau de glaise se nourrit nonconditionné.

Cum gust pământul

Încerc să gust pământul rumegând iarba,
ce păcat că berzele mă privesc sfioase,
îmi absorb zgomotul dinţilor
coloane cerebrale ieşite la plimbare
verdele înghiţit
îşi creşte rădăcinile în mine
şi n-am curaj
să-mi caut ţapi ispăşitori,
bucata de humă se hrăneşte necondiţionat.

Les poètes trahis par les paroles

Ne les avez-vous pas vus parmi les images,
instincts poussés près de la prose?
Ce sont en plus, peu à peu,
des coupures intérieures de paroles
et des douleurs précédant la naissance des voyelles,
et des sons creusés, seulement creusés, je vous dis.
Sans doute
se nourrissent-ils de morceaux de syllabes
jetées, mais qu’est-ce que je dis ?
foulées au pied tout à fait.
Peuvent-ils avoir encore de la dignité
les poètes trahis par les paroles ?

Poeţii trădaţi de cuvinte

Nu i-aţi văzut printre imagini,
instincte crescute aproape de proză ?
Sunt, câte puţin, în plus,
tăieri interioare de cuvinte,
şi dureri dinaintea naşterii vocalelor,
şi sunete scobite, doar scobite, vă spun.
Fără doar şi poate,
se hrănesc cu bucăţi de silabe
azvârlite, dar ce zic ?
terfelite de-a dreptul.
Mai pot avea demnitate
poeţii trădaţi de cuvinte ?

Fous, mais amoureux Tu jettes vers moi des idéaux

tu es d’une impertinence merveilleuse
moi je te rejette des rêves
vers l’âme première,
je suis d’une générosité auxiliaire,
et dans ce jeu mature
montés sur la même échelle psychologique
nous sommes complémentaires
en ce qui concerne le bonheur.

Nebuni, dar îndrăgostiţi Arunci spre mine cu idealuri

eşti de o impertinenţă minunată,
eu îţi returnez doar vise
la sufletul dintâi,
sunt de o generozitate auxiliară,
şi-n joaca asta matură
urcaţi pe aceeaşi scară psihologică
suntem complementari
în ceea ce priveşte fericirea.

Autoportrait

Quand tu m’as mis au monde, maman,
tu m’as mis du béton dans les talons
et trop peu de sel entre les côtes,
tu m’as attaché avec des menottes
à une âme transparente.
Si tu voyais maintenant
mes os dans le miror,
tu ne voudrais plus être ma mère
même si une telle punition avait grandi en haillons !

Autoportret

Când m-ai născut, mamă, mi-ai pus beton în călcâie şi prea puţină sare între coaste,
m-ai legat cu cătuşe
de un suflet transparent.
Dacă mi-ai vedea acum
ciolanele din oglindă nu ţi-ai dori să fi tu mama mea,
chiar în zdrenţe să fi crescut
o atare pedepsire !

Tuesday, February 2, 2010

SILVAN STÂNCEL-MESSENGER- ON TOPIC COMMUNICATION AND HUMAN INTERACTION


Find more music like this on ACTIV PERSPECTIVE XXI

IOAN HĂDĂRIG- Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 6)

LIVIU CORDEA


En signe de paix

La larme dévoile;
son instant et son silence.
je lui dis des mots ailés;
et elle fait flotter pour moi
le drapeau blanc,
en signe de paix.
Des pas vers toi;
silencieux instant
et mes paroles se brisent
comme des chimères révoltées
qui nient
leur propre
monde d’illusions.

În semn de pace

Lacrima îşi dezvăluie;
clipa şi tăcerea.
Îi spun cuvinte înaripate;
iar ea
îmi flutură steagul alb,
în semn de pace.
Paşi către tine;
tăcută clipă
şi cuvintele mi se frâng
ca nişte himere răzvrătite
ce-şi neagă
propria
lume de iluzii.

La clepsydre se tait

Si les instants parlent;
la clepsydre se tait
car dans son silence
le temps s’éteint,
comme un abîme
perdu parmi les illusions,
qui chantent
leur propre oubli,
d’une voix candide
comme la brise
née dans les paupières tremblantes
qui ont amassé
dans les coeurs ardents
les regards brûlants dans la rosée
des yeux-
ta lumière des abîmes.

Clepsidra tace

De clipele vorbesc;
clepsidra tace,
căci în tăcerea ei
se stinge timpul,
ca un abis
pierdut printre iluzii,
ce-şi cântă
propria uitare, cu glas candid
ca adierea
născută-n pleoape tremurânde
ce-au strâns
din înfocate inimi,
privirile aprinse-n roua
din ochi -
lumina-ţi din adâncuri.

Viens

Viens,pour te baiser
les paroles, une à une
et pour te briser
les paupières larmoyantes
dans mes paupières larmoyantes.

Viens,

nous emprisonner
au cerne de silence
comme des oiseaux
aux ailes brisées,
écrasant
la dernière plume
dans la nudité
de la parole.

Vino

Vino, să-ţi sărut
cuvintele, unul câte unul
şi pleoapele-ţi lăcrimânde
să ţi le frâng
în pleoapele-mi lăcrimânde.

Vino,
la cearcăn de tăcere
să ne-nrobim
ca nişte păsări
cu aripile frânte,
spulberând
ultima pană
în goliciunea
cuvântului.

J’aurais dû J’aurais dû

naître
larme,
pour pleurer mon trouble
à la lumière brûlante.

J’aurais dû
naître
chanson,
pour chanter mon murmure
de flammes naissantes.

J’aurais dû
naître
ange,
pour rire de mes pas brisés
dans des éclats de parole.

Ar fi trebuit Ar fi trebuit

să mă nasc
lacrimă,
să-mi plâng tulburarea
luminii arzând.

Ar fi trebuit
să mă nasc
cântec,
să-mi cânt murmurarea
de flăcări născând.

Ar fi trebuit
să mă nasc
înger,
să-mi râd paşii frânţi
în luciri de cuvânt.

Oubli

Je suis aveugle
comme le sont le Temps
et la Parole
de ton imagination
qui brûle
comme le feu clair brûle
l’abîme
chassée
de ta mortelle ombre
par l’ange qui a attrapé
dans les ailes
ton oubli
et mon oubli.

Uitare

Sunt orb
cum orb e Timpul
şi Cuvântul
din plăsmuirea Ta
ce arde,
cum arde focul clar
Abisul,
din pieritoarea umbră
alungată
de îngerul ce-a prins
în aripi
uitarea ta
şi-a mea uitare.

Dans la tumultueuse naissance

Dans les vagues du matin,
tes paroles sont
des gouttes de rosée,
s’évaporant
comme de blanches flèches
tremblantes et claires,
perçant le corps
dans la tumultueuse naissance
de chimères écrasées.

În tumultoasa naştere

În valurile dimineţii,
cuvintele-ţi sunt
picuri de rouă,
evaporându-se
ca albe săgeţi
tremurânde şi clare,
străpungând trupul
în tumultoasa naştere
de himere zdrobite.

IOAN HĂDĂRIG-Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 5)

ANDA COMŞA


Comment je goûte la terre

J’essaie de goûter la terre en mâchant l’herbe,
quel dommage que le cigognes me regardent
timides,
j’avale le bruit de mes dents
colonnes cérébrales sorties à la promenade
le vert avalé
croît ses racines en moi,
et je n’ai pas le courage
de chercher des boucs émissaires,
le morceau de glaise se nourrit nonconditionné.

Cum gust pământul

Încerc să gust pământul rumegând iarba,
ce păcat că berzele mă privesc sfioase,
îmi absorb zgomotul dinţilor
coloane cerebrale ieşite la plimbare
verdele înghiţit
îşi creşte rădăcinile în mine
şi n-am curaj
să-mi caut ţapi ispăşitori,
bucata de humă se hrăneşte necondiţionat.


Les poètes trahis par les paroles

Ne les avez-vous pas vus parmi les images,
instincts poussés près de la prose?
Ce sont en plus, peu à peu,
des coupures intérieures de paroles
et des douleurs précédant la naissance des voyelles,
et des sons creusés, seulement creusés, je vous dis.
Sans doute
se nourrissent-ils de morceaux de syllabes
jetées, mais qu’est-ce que je dis ?
foulées au pied tout à fait.
Peuvent-ils avoir encore de la dignité
les poètes trahis par les paroles ?

Poeţii trădaţi de cuvinte

Nu i-aţi văzut printre imagini,
instincte crescute aproape de proză ?
Sunt, câte puţin, în plus,
tăieri interioare de cuvinte,
şi dureri dinaintea naşterii vocalelor,
şi sunete scobite, doar scobite, vă spun.
Fără doar şi poate,
se hrănesc cu bucăţi de silabe
azvârlite, dar ce zic ?
terfelite de-a dreptul.
Mai pot avea demnitate
poeţii trădaţi de cuvinte ?

Fous, mais amoureux Tu jettes vers moi des idéaux
tu es d’une impertinence merveilleuse
moi je te rejette des rêves
vers l’âme première,
e suis d’une générosité auxiliaire,
et dans ce jeu mature
montés sur la même échelle psychologique
nous sommes complémentaires
en ce qui concerne le bonheur.

Nebuni, dar îndrăgostiţi Arunci spre mine cu idealuri
eşti de o impertinenţă minunată,
eu îţi returnez doar vise
la sufletul dintâi,
sunt de o generozitate auxiliară,
şi-n joaca asta matură
urcaţi pe aceeaşi scară psihologică
suntem complementari
în ceea ce priveşte fericirea.

Autoportrait

Quand tu m’as mis au monde, maman,
tu m’as mis du béton dans les talons
et trop peu de sel entre les côtes,
tu m’as attaché avec des menottes
à une âme transparente.
Si tu voyais maintenant
mes os dans le miror,
tu ne voudrais plus être ma mère
même si une telle punition avait grandi en haillons !

Autoportret

Când m-ai născut, mamă, mi-ai pus beton în călcâie şi prea puţină sare între coaste,
m-ai legat cu cătuşe
de un suflet transparent.
Dacă mi-ai vedea acum
ciolanele din oglindă nu ţi-ai dori să fi tu mama mea,
chiar în zdrenţe să fi crescut
o atare pedepsire !

Monday, February 1, 2010

IOAN HĂDĂRIG-Poeţii beau din apa exilului

Ştefan Munteanu

 Exilul literar românesc postbelic reprezită un fenomen complex, o adevărată istorie dincolo de posibile definiţii sociale, culturale sau estetice, dincolo de dimensiunea unei moment cultural. Studiat şi cercetat, acceptat sau neacceptat, fie că este definit ca exil interior sau exterior, el caracterizează în perioade definită de timp literatura şi cultura. Referindu-se la acest fenomen Ion Simuţ arăta : „Cunoaştem proporţiile exilului literar românesc postbelic din mai multe surse, dintre care cea mai sistematică şi mai bine documentată este Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989, un dicţionar cuprinzând scriitori, reviste, instituţii şi organizaţii, elaborat de Florin Manolescu (Ed. Compania, 2003). Exilul nostru literar este integrat, cum se cuvine, în ansamblul literaturii române în Dicţionarul general al literaturii române, coordonat de Eugen Simion sub egida Academiei Române (I-VI, 2004-2008). Fiind cele mai recente, aceste dicţionare folosesc toate explorările, aduc informaţia la zi, făcându-le utile prin viziunea lor obiectivă şi integratoare. Au apărut numeroase alte cercetări individuale privitoare la exilul nostru literar, dintre care sunt de consultat prioritar cele semnate de Nicolae Florescu, Eva Behring, Cornel Ungureanu, Mircea Popa, Mircea Anghelescu, Gheorghe Glodeanu, Nicoleta Sălcudeanu. Nici una nu este însă o istorie (pe cât posibil) completă. Nu avem, prin urmare, nici o fenomenologie a exilului românesc, nici o simptomatologie motivată cultural, politic şi sociologic. Nemaivorbind de faptul că ar fi extrem de interesantă şi de necesară o sinteză asupra exilului românesc care ar releva combinaţia celor trei componente esenţiale: politic, economic şi cultural.”

Personalitate a exilului românesc Ştefan Munteanu s-a născut la Caracal, la 4 noiembrie 1926. Absolvent al Instititului de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L.Caragiale”, secţia: desen animat, a activat până în 1972, ca scenarist, pictor şi regizor la Studioul Cinematografic “Bucureşti”.

Filmografia realizată de Ştefan Munteanu în perioada cat a locuit în România cuprinde producţiile: “Zgribulici” (medalie de bronz la Festivalul Internaţional al Filmelor pentru Tineret, Veneţia, 1962); “Dimensiuni” (diplomă de merit la Festivalul Internaţional al Filmelor de Autor, Bergamo, 1966); “Vade mecum” (diploma Festivalului Internaţional de Filme, Triest, 1972;

„Perioada 1948-1964 este cea mai dură în interiorul regimul comunist din România, prin represiune, arestări, domiciliu forţat, cenzură, interdicţia de circulaţie a persoanelor în afara graniţelor, lipsa de comunicare şi de informaţie, sovietizare. Lipsa legăturilor de orice fel cu Occidentul creează un adevărat marasm cultural. E un eveniment senzaţional când scriitorii pot ieşi din ţară şi această îngăduinţă le este acordată numai celor care prezintă deplină încredere: oportuniştii şi propagandiştii regimului comunist, care nu aveau de ce să rămână în străinătate”

A colaborat, cu grafică şi ilustraţii, la reviste literare ale epocii: Gazeta literară, Luceafărul, Flacăra, Tribuna, Urzica. Expoziţii realizate de Ştefan Munteanu: Predeal-1948; Bucureşti-1957, 1960, 1968; Roma-1972; Atena-1973; Livornia, Michigan-1074; San Francisco-1975,1978; Oakland-1976; München-1980; Los Angeles-1981;

Din 1973, stabilit în S.U.A., colaborează cu poezii şi ilustraţii la publicaţiile din exil: Mele-Hawaii; Apoziţia şi Revista Scriitorilor Români din München; Agora-Berlin; Limite-Paris. Fondator şi redactor al foii de literatură Micron, apărută la Los Angeles (1976 – 1981);

Îndrăgostit de artă şi litere desfăşoară o importantă activitatea poetică concretizată în volumele : Zăpezile violete - 1976; Povestiri într-un milimetru - 1977; Căsuţa poştală - 1977; Liceul Militar - 1977; Un nor cu număr de provincie - 1978; Vacanţă de seară - 1979; Cerul în buzunar - 1980; Sintaxa aerului - 1981; Armura de staniol - 1981; picto-poeme – I beg to differ - 1980; albume cu desene: All right -1976; Dreams - 1980; cartea pentru copii – Floarea şi buruiana - 1978;

Apariţii postume cu poeme şi desene aparţinând autorului: Poeţii beau din apa cerului – antologie îngrijită de George Vulturescu şi prefaţată de Ion Negoiţescu, 1995; Arhitectura memoriei – picto-poeme, sub îngrijirea lui Geo Şerban, 2000;

A fost membru al Asociaţiei Cineaştilor din România şi al ARA – The American Romanian Academy of Arts and Sciences.

S-a stins la 9 decembrie 1990, la Los Angeles.

Referindu-se la omul şi artistul Stefan Munteanu, Felicia Munteanu (casătorită cu Vlad, fiul scriitorului) arăta într-un articol publicat pun „Pagini aiudene” :

„Ştefan Munteanu – două biografii: una de dicţionar şi una poetică. Ce se află între ele?! Un OM. Un om ca toţi alţii sau… poate nu chiar ca toţi.

Un om care a cunoscut deopotrivă soarele şi luna, lumina şi întunericul, muntele şi abisul, dar care a ştiut să nu-şi pună singur cunună de lauri şi nici să nu se plece să ducă vreo trenă. Şi din această postură a stat “cu perdelele fluturând,/ cu uşile toate deschise”şi a dăruit “adăpost/pentru vremea de furtună / a fiecăruia,/ încăperile / din inima noastră./ Bilet de intrare / cuvântul: Om.”

Un om care şi-a iubit ţara şi care s-a stins de dorul ei. A dus-o cu el, ascunsă în buzunarele sufletului şi a plâns-o cu lacrimi de cerneală. De ce n-a rămas să-i mănânce “pâinea cât de rea”? Pentru că foamea lui era de altă natură iar pâinea pe care o căuta nu se găsea decât în penitenciar – singurul loc unde românii puteau simţi gustul libertăţii.

Un om care nu obişnuia să meargă la biserică, dar care a suferit pentru fiecare cărămidă smulsă din trupul bisericilor dărâmate de comunism, pentru fiecare aripă de înger, strivită în sufletul tinerilor. Aşa s-a născut tabloul “Pleacă sfinţii de la Voroneţ”, unul dintre “cele mai profunde poeme în grafica românească, poate singurul care prin peniţă a reuşit să ne rezume tragedia românească, în special, şi tragedia lumii, în general, ca început al sfârşitului de veac”, după cum aprecia, într-un articol, Dumitru Ichim.”

Într-o altă pagină de memorii, legate de Ştefan Munteanu şi familia sa, Viorica Lawson, profesoară la Los Angeles, prietenă a familiei, scria :

„Dacă poetul şi artistul Ştefan Munteanu a fost prezentat publicului român şi exegeza operei sale e în plină desfăşurare, omul Stefan Munteanu rămâne învăluit în mister. Nu putem face în câteva rânduri un portret reuşit al omului complex care a fost Stefan Munteanu, dar vom încerca să-l schiţăm în câteva linii. Sperăm ca, în timp, mărturiile celor care l-am cunoscut pe artist să crească şi chipul lui să capete adâncimile pe care le merita.

Ştefan era mai înainte de orice un om cu principii riguroase pe care şi le respecta eroic. Primul principiu pe care l-am observat era disciplina de lucru: se scula devreme şi muncea neîntrerupt ceasuri întregi; masa de scris, planşeta de desenat, şevaletul de pictat, toate creioanele, culorile etc. erau întotdeauna curate, asezate în aceeaşi ordine proprie, funcţională, şi gata oricând de lucru.

Artist prin excelenţă, Stefan distila realitatea şi o recrea prin poeme şi desene originale. Poetul care mânuia cuvintele cu dexteritate nu era volubil: îşi drămuia cuvintele în public şi devenea taciturn când fie conversaţia, fie compania nu-i erau pe plac. În asemenea împrejurari, se retragea în sine şi schiţa desene pe serveţele sau compunea un poem în gând. Ne-am aflat de multe ori împreună în aceeaşi încăpere, de obicei în case de români americanizaţi, materialişti şi vorbăreţi, a caror conversaţie in circulo ne sufoca şi ne fîcea să plecam. Odatî ajuns acasî, poetul se aşeza la masa de lucru şi începea un process catartic de muncă ţi de epurare, ca să restabilească frumosul, un alt principiu vital pentru om si artist.

Îşi iubea familia cu religiozitate: Mioara, soţia lui, şi Vlad, fiul lor, erau entitati sacre în viaţa artistului şi lor le-a dedicat întreaga lui opera, câteodată explicit, alteori doar implicit. Prezenta Mioarei strabate poezia lui Stefan si-i împrumuta o duiosie feminină neaşteptată. Mioara i-a fost muză, colaborator şi critic. După moartea lui prematură, opera lui Stefan Munteanu a început sa fie cunoscută în cercuri din ce în ce mai largi datorită în mare parte eforturilor şi sacrificiilor Mioarei. Vlad apare în multe ipostaze - copil, adolescent, tânăr, şi matur-, fiecare cu alt ton şi alt mesaj: două sânt, însă, mesajele principale pentru fiul care i-a moştenit talentul: un îndemn să-şi găsească propriul lui glas artistic şi să iasă din anonimat.

Ca prieten, Stefan era amicul perfect – doresc sa profit de ocazie si sa-i multumesc postum pentru dragostea ce mi-a purtat-o şi care mi-a încălzit inima în cel mai rece anotimp al vietii mele. Stefan era un suflet rar, un cavaler medieval care gândea frumos şi lupta pentru principiile în care credea: artă, familie, adevăr, puritate, disciplină, prietenie.”

In literatura exilului Ştefan Munteanu şi-a creionat un parcurs poetic original şi experimental (reviste apărute într-un singur exemplar, picto-poeme etc.). Versurile sale sunt construite în arhitectura grafică a imaginilor, dar şi în ceea ce poetul numeşte „arhitectura memoriei”.

Conturând o posibilă imagine a „poetului Ştefan Munteanu”, în deschiderea poemelor din „Poeţii beau din apa cerului”, criticul Ion Negoiţescu nota : „Dacă vrem să situăm versurile lui Ştefan Munteanu în cadrul literaturii noastre contemporane şi dacă ţinem seama de faptul că aceste versuri sunt creatoare de atmosferă epică, sunt fanteziste şi policrome, versuri purtate de melodia lor interioară, versuri onirice şi manieriste, ce nu se lasă totuşi risipite în preţiozitate şi vag; de vrem prin urmare să-i aflăm lui Ştefan Munteanu tovarăşi de drum în călătoria lui visătoare printre stelele care se învârt fericite şi leneşe în jurul insului singuratic şi anxios, vom numi desigur poeţi ai stihului şi ai prozei ca Leonid Dimov, Andrei Ujică sau Emil Brumaru”

Pentru Ştefan Munteanu poezia a reprezentat un loc ideal de refugiu, un loc unde ascuns de „ceaţa londoneză” cuvindele se zidesc in imagini asemenea unor copaci care „se urcă spre parc, pastelaţi de ceaţă”. Refugiul poetului lângă umbrele căzute „sfâşiate de prea multă lumină”, in aşteptarea soarelui care va năvăli peste ele „ştergându-le visul abia colorat/taia ceaţa în bucăţele mărunte, introduse în/cinismul observaţiei lucide”. Conştient că „autorii se ascund într-o fantasmă, în ciuda hărtiei/prezente lângă dansul degetelor prin/grădina de cerneala” poetul îşi clădeste o lume a himerelor în care „oraşul tuşeşte, „locomotivele fumează”, o lume a deziluziilor în care si „farmecul din ceaţa londoneză se stinse...”

Referindu-se, de data aceasta, la dragostea şi admiraţia lui Ştefan Munteanu pentru creţia eminesciană, atât în grafică cât şi în pozie, Ion Buzaşi arată că : “În volumul postum “Arhitectura memoriei”, îngrijit de Geo Şerban, poezia “Verba” este o odă închinată lui Eminescu:

Teiul in cămaşe de forţă

între şerpi de asfalt,

cerul lăsat într-o parte,

să curgă lumina pe străzi;

şi noi tăiaţi de sticle, în cópii incorecte,

un om vesel, bând din pahare străine

se atârna de scaune,

oamenii gravi, clătinau capetele;

teiul s-a cutremurat,

cerul s-a închis,

lumina a stat,

tăcerea s-a lăsat în genunchi...

singur

poetul vesel surâdea

făcând cu ochiul

lui Eminescu Mihail.

Este o poezie ce conturează contraste între civilizaţia devastatoare de sensibilitate umană şi câteva repere ale poeziei eminesciene – teiul – ajuns în cămaşe de forţă / între şerpi de asfalt şi poetul surâzător vesel - faţă de oamenii gravi (nişte cópii incorecte) văzuţi prin sticle deformatoare de imagini. În acest contrast şi, ca o consecinţă a lui, se sugerează această vlăguire a sensibilităţii umane, prin câteva enunţuri de rezonanţă apocaliptică: teiul s-a cutremurat / cerul s-a închis,/ lumina a stat,/ tăcerea s-a lăsat în genunchi… Finalul este o reluare a unui crâmpei de vers eminescian din postuma Numai poetul… la Ştefan Munteanu – singur poetul; credinţa lui în perenitatea valorilor spirituale este sugerată de o complicitate ştrengărească cu Eminescu Mihail, poetul despre care Constantin Noica spunea că este “ ca şi Goethe pentru germani, conştiinţa noastră mai bună”.

Pasiunea lui Ştefan Munteanu pentru poezia lui Eminescu este însă mai veche. În 1968 (la vârsta de 42 de ani) când la Casa Scriitorilor a avut loc o seară de Plastică şi poezie, îl găsim în calitate de grafician alături de poetul Tudor George. Grafica lui era consacrată interpretării în limbaj plastic a poeziei eminesciene. Noutatea viziunii a fost subliniată de Ion Vlasiu: “ Ştefan Munteanu prezintă poezia lui Eminescu într-o nouă viziune grafică ale cărei faţete se încheagă armonios pe un traseu de riguroasă observaţie intelectuală, sugerând cu discreţie aura lirică a unor poezii, care prin viziune şi construcţie prezintă piedici greu de învins pentru ilustratori “./…/

În această antologie, Ştefan Munteanu semnează ilustraţiile la următoarele poezii: Rugăciune, O, rămâi, Ce te legeni…, La mijloc de codru…, Lacul, Peste vârfuri, Odă (în metru antic) Trecut-au anii…, Pe lângă plopii fără soţ şi Luceafărul.

Ţinând cont de faptul că această antologie începe cu o poezie religioasă (Rugăciune) şi se încheie tot cu o poezie religioasă (Răsai asupra mea), două imnuri mariane, capodopere ale poeziei creştine româneşti, considerăm că alcătuitorii ediţiei au apreciat că inspiraţia religioasă e una din temele fundamentale ale poeziei eminesciene.

La romanţa Pe lângă plopii fără soţ, relaţia text-grafică pare mai directă: apare “geamul tău ce strălucea”, în faţa lui trei siluete de plopi, iar alături chipul posibil al îndrăgostitului ce pare legat de steaua norocului pe care ar fi aprins-o prin iubire: “Dându-mi din ochiul tău senin / O rază dinadins / În calea timpilor ce vin / O stea s-ar fi aprins.”

La elegiile pe tema trecerii timpului O, rămâi şi Trecut-au anii…, ilustraţiile concretizează convingător aprecierea lui Ion Vlasiu: “ating rezonanţele versului muzical” – par intonate pe coarde subţiri, atrăgându-te spre adânca simţire a poetului; o margine de pădure ce-şi clatină întrebătoare bolţile, pare ea însăşi expresia îndurerată a interogaţiei din final: “Unde eşti, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?” La Trecut-au anii… accentul cade pe norii ce înseamnă trecerea nestăvilită a vremii, şi, oglindirea lor estompată pe luciul apei, sugerează neputinţa întoarcerii la “zarea tinereţii”, fermecată de poveşti şi doine, ghicitori, eresuri./.../

Refuzând, după cum spune Ion Vlasiu, deviaţiile spre pictoresc şi factologic, Ştefan Munteanu a realizat o nouă viziune grafică a poeziei lui Eminescu, una originală şi poetică.”

George Vulturescu în Nota editorului la volumul Poeţii beau din apa cerului conturează posibila realitate a poeziei lui Ştefan Munteanu :” Modernitatea acestor poeme stă sub semnul dualităţii artistului Ştefan Munteanu – cineastul şi graficianul. Primul „regizează” cadrul, alege dispersarea egală a punctelor de culoare în peisaj, subliniază şi gradează încărcătura şi ironia replicilor. Graficianul are minuţiozitatea lucrului „în tuş” decuipând fragmentul şi redându-l analogiei. În aparenţă monocordă, rostită de o voce „albă” care aşează cuvintele în complementaritate, precum culorile, poeyia lui Ştefan Munteanu este o poeyie de notaţie, de jurnal al unor impresii (mult vizualizate, ca şi cum ar fi vorba de intenţii pentru tablouri niciodată terminate) şi stări metafizice : „E frig, e beznă.../e spart un geam ce dă spre/infinit” (Secţiune prin iarnă).

În „Patimile artistului în exil”, studiu inclus în „Arhitectura memoriei” Geo Şerban se destăinuie : „Pe căi ocolite, îmi parvenea, în 1980, plaheta de versuri Cerul în buzunar, apoi în 1981, împlinirea un ui proiect ce păruse abandonat : Armura de staniol. Pentru starea de spirit a autorului, ajunge citat primul rând din carte („Ce nebunie să încercăm, luciyi, să facem bilantul”) Şi din final (”Ploapele cerului/cad trase de umbre ce coboară pentru noi/cei ce au ajuns la capătul/labirintului bersatul”). Obsesiv imagini încărcate de grele, imposibile presinţiri : „oameni în haine sumbre, călători prin/particulele Destinului”...

Căutând relaţia de suflet dintre poet şi Aiud, Felicia Munteanu dezvăluie :

„ Judecând după unele lucrări ale sale (poezii, desene, corespondenţă) vom putea descoperi că Ştefan Munteanu nu a fost un simplu trecător grăbit prin Aiud. Ochiul lui de artist a surprins pe retina memoriei elemente de detaliu pe care le relevă cu neascunsă duioşie, sub diferite forme.

Aşa cum am mai arătat, Aiudul este semnificativ pentru poet în măsura în care acesta reprezintă locul în care s-a îndrăgostit de cea care în scurt timp îi va fi devenit soţie. Am exemplificat acest lucru prin poezia “În gara mică” în care Aiudul, deşi prezentat în tuşe sumbre, se constituie în scenă pentru dansul “balerinei blonde”. Poezia, datată 6 ianuarie 1952 şi însoţită de un desen realizat mai târziu în culori destul de vesele, poate părea un imbold singular al unui îndrăgostit (…”că nu e om să nu fi scris o poezie”…). Şi totuşi nu e aşa…

Ne dovedeşte asta poemul “Ceaţă londoneză”, scris în 1976, în mai multe variante, (după 24 de ani, la o depărtare de 10 000 de kilometri, peste ocean). Ce este acest poem dacă nu o rememorare a primilor paşi prin “oraşul mic” cu “casele şchioape, o fabrică de ceva, magazine tăcute, licee stridente, o gară în genunchi, …o biserică, un turn cu ceas, o cetate muzeu şi parcul? Acesta din urmă apare pe parcursul poemului în mai multe ipostaze, situându-se oarecum în postura unui personaj principal alături de fetele care vin la el “două câte două, puţin speriate, zgândărite de o curiozitate eruptivă…, depănând cărările, împletind aleile, numărând paşii.” Uneori parcul e numai al lor, ele “vorbind toate/ în acelaşi cub spaţial” iar el “…uită de ei (de copaci – n.n), curând,/ ca să primească fetele…”. Alteori, el e al tuturor: “prin parc trec/ câţiva militari,/ o ţărancă sub sarică,/ un bătrân cu baston,/ două maici…”

Curgerea poemului seamănă cu derularea unui film (să nu uităm că Ştefan Munteanu a fost şi regizor) a cărui acţiune se desfăşoară într-un oraş mic în care cerul are “barba fumurie” …”(chiar şi ras proaspăt/ …e tot posomorât)”, clădirile sunt când minuscule, când înălţându-se în turnuri îndrăzneţe, cu ploi sub care “oraşul tuşeşte/ respirând cu un plămân-sanatoriu”, cu locomotive care “fumează/ şi se duc,/ cu ţigara-n dinţi, peste deal.”Aerul acesta pesimist este străpuns din când în cînd de fetele care, în timp ce împart “pătrate şi triunghiuri de râs/ între ele,/ dintr-o tartă, mare,/ de veselie“, se simt “în centrul/ universului minuscul”.

În film apar şi câteva personaje secundare, dar cu personalitate foarte bine conturată. Astfel “timpul curge,/ corect îmbrăcat/ cu pălăria de ore/ şi pantofii de minute/ ce nu se aud/ de 60 de ori/ în acelaşi loc”, “Noaptea,/ O doamnă voalată,” oferă fetelor “bilete de călătorie/ în insula subconştientului”. Prin contrast, “Dimineaţa (o gospodină cu şorţ)” şterge visele “cu o cârpă,/ făcându-le să lucească/ invizibile.

Ce lipseşte din tablou? Penitenciarul pe care îl remarcă toată lumea ca pe o emblemă negativă. Totuşi Ştefan Munteanu nu îl menţionează. Poate pentru că ochiul său sensibil a ştiut să descopere alte simboluri, cele care intr-adevăr conferă personalitate oraşului nostru.

Au trecut mai bine de 50 de ani. Unele “case-buburuze“ au fost înlocuite de altele, fireşte mai mari şi mai colorate, “fabrica de ceva” s-a transformat în ditamai uzina iar acum stă fărâmiţată în câteva “fabrici de ceva” şi “fabrici de nimic”, gara e în mare parte aceeaşi, chiar dacă locomotivele sunt electrice, iar parcul s-a modernizat. Cu toate acestea, copacii lui “se urcă…doi câte doi,/ sentimentali/ şi mor/ pastelaţi de ceaţă,/ Parcul/ îi aşază pe alei,/ îi resfiră pe cer,/ îi spală cu ploi fugare…”la fel ca odinioară. Băncile oferă prilej de răgaz iar aleile aşteaptă să fie “depănate” sau “împletite” de alte fete, de alţi îndrăgostiţi.

Mă întreb însă, câţi dintre ei observă că aici, în parc, copacii “se piaptănă foşnind”, cu degetele până la cer?...

Explicaţie:

Fetele sunt personaje reale, Livia, Maricica şi Rodica Mărginean, şi locuiau cândva pe strada Axente Sever, devenită Ion Creangă. A patra e cea pentru care “pegasul” acceptă să-şi piardă nemurirea – Mioara Buzaş, soţia lui Ştefan Munteanu.”

Iată, şi un poem scris de Ştefan Munteanu, în Aiud , la 6 ianuarie 1952 :



***

În gara mică trenu’ oprea doar

un minut

ca să miroase flori şi să strănute.

Casierul alerga să-l ţină încă de

căpăstru

până urca, valsând, o balerină

blondă.

Din gară se făcea o stradă

cocoşată,

o apă anonimă sub zăplaz

şi case – buburuze între dealuri.

Pe-acolo balerina da un recital

cu lămpi de scenă – licurici

şi spectatori închişi sub gene.



În timp ce luna pendula,

Trecea pe stradă un camion,

Veneau soldaţii din manevră,

Rula un film cu muncitori,

Ploua, ningea. Şi cam atât.

Dar balerina tot dansa,

cu păr de aur

(în taină aştepta un voievod)

şi la un bal sosi un tânăr încruntat,

o luă cu el,

uitând armura’n garderobă.



Acum, în gara mică trenul

opreşte un minut şi pleacă glonţ.







Bibliografie :



Munteanu, Stefan, Poeţii beau din apa cerului, Piatra Neamţ, Casa de Editură Panteon, 1995

Munteanu, Stefan, Arhitectura memoriei, Bucureşti, Editura Universal Dalsi,

Popa, Mircea, Convergente europene, Oradea, Editura Cogito, 1995.

Popa, Mircea., Reîntoarcerea la Ithaca. Scriitori români în exil. Bucarest: Editura Globus, 1998

Ungureanu, Cornel, La Vest de Eden. O introducere în literatura exilului, vol. I-II, Timisoara, Editura Amarcord, 1995-2000.

Dumitrescu, Vasile C., O istorie a exilului românesc (1944-1989) în eseuri, articole, scrisori, imagini etc., selectia textelor, îngrijirea editiei, indice de nume, cuvânt introductiv de Victor Frunză, Bucuresti, Editura Victor Frunză, 1997.

Florescu, Nicolae, Întoarcerea proscrisilor, Bucuresti, Editura „Jurnalul literar”, 1998.

Florescu, Nicolae, Noi, cei din pădure! – reevaluări critice ale literaturii exilului, Bucuresti, Editura „Jurnalul literar”, 2000.

Glodeanu, Gheorghe. , Incursiuni în literatura diasporei si a disidentei, Editura Libra, Bucuresti, 1999.

Simuţ, Ion, Cronologia exilului literar postbelic, în “România literară”, SERIE NOUA, anul nr:23 (13/06/2008 - 19/06/2008), p.3

Muntean, Felicia,Ştefan Munteanu – un OM, în „Pagini aiudene”, SERIE NOUĂ, anul IV, nr. 9/10 (41/42), septembrie/octombrie 2006, pp.3,4

Buzaşi , Ion, Eminescu în viziunea lui Ştefan Munteanu, în „Pagini aiudene”, SERIA NOUĂ, anul V, nr. 1,2 (45,46), ianuarie-februarie, 2007, p.6

* * * Dictionarul esential al scriitorilor români, coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucuresti, Editura Albatros, 2000.

* * * Literatura diasporei, antologie comentată, alcătuită de Florea Firan si Constantin M. Popa, Craiova, Editura Poesis, 1994.

* * * Pagini aiudene, nr. 9,10 (41,42), anul IV, septembrie, octombrie 2006

* * * Pagini aiudene, nr. 5,6,7 (49,50,51), anul V, mai, iunie, iulie, 2007

* * * Pagini aiudene, nr. 8,9,10 (52,53,54), anul V, aug., sept. oct., 2007