Monday, January 25, 2010

VASILE POP-Dialog despre normalitate

A - Am convingerea că normalitate înseamnă mulţumire sufletească, linişte, calm, exigenţă cu tine însuţi, echilibru.



N. - Lasă-mă pretine în pace! Eu nu te-am întrebat de normalitate ca să-mi vorbeşti de aspecte non-profit, de balanţă în creier şi mulţumire autohtonă. Ce zici tu e valabil pentru rataţi. Tu dă-mi o sugestie care să-mi folosească. Ţi-am zis că am o belea cu nişte şmecheri pe care i-am tras pe sfoară şi vreau să-i conving că nici vorbă, că eu sunt cumsecade şi le vreau binele. Mai m-ai scos din necaz, fă-o şi acum, te rog, ca să-mi găsesc normalitatea.

A. - Toţi suntem cumsecade. Grăim sonor că musai să stârpim răul de la rădăcină. Ne batem cu personalitatea în piept, împungem cu degetul arătător vinovăţia, ne solidarizăm glasurile întru combaterea corupţiei, că nu ne doare gura. Vocalizele au diverse tonalităţi, în funcţie de stomac. Şi ni se pare normal.

N. – Amice, nu mă năcăji. Nu mă lua cu d-astea că mi se ofileşte floarea nazală şi-mi pun şmecherii ghiocei în nări. Băi frate ! Tu n-ai înţeles şi n-ai vrut să înţelegi niciodată că viaţa-i o junglă în care dictează cel mai tare. Ai bani, eşti sătul şi dictezi, n-ai, execuţi şi mori de foame.

A. - Foamea e blestemul intestinului gros la adresa creierului. Loveşte dur în logică, precum bâta de baseball în minge. Flămândul nu mai visează decât cârnaţ. Şi, când îşi prinde visul în mână, îl înfulecă aproape pe nemestecate, până se simte rotund la capitolul geometrie în spaţiul din zona buricului. Mai apoi, ia o gură de lichid şi pleoscăie sătul. Pentru scurt timp, însă, căci frigiderul e scos din priză. Intră în panică şi iar visează cârnaţ până la o nouă bucurie. Frica de frigider gol nu-l părăseşte nici când îl are plin. Aşa a fost obişnuit, nu are cum să se schimbe. Creierul e dependent de stomac, trimite impulsuri vag pozitive doar când farfuria e plină. Ignorant până în măduva ciolanului fiert pe sobă, nu se mai arată interesat de altceva decât de scaun satisfăcător şi hârtie igienică...

N. – Tu vorbeşti de tâmpiţi. Când m-ai văzut pe mine să am frigiderul gol şi să n-am hârtie-n budă ?! Ştii că am fost întotdeauna boier, cu de toate bacnotele pentru toate frunţile ! Ştii, cum dracu să nu ştii !, că ne cunoaştem din liceu, doar m-ai ajutat să-l termin. D-asta îmi eşti drag, că mi-ai fost prieten la greu, dar acum începe să-mi fie milă de tine. Ai rămas şobolan de bibliotecă, palid şi cu buzunarele goale, iar eu, corigentul de atunci, te vând şi te cumpăr.

A. – Vinzi şi cumperi oameni ca tine...

N. – De ce mă jigneşti ?! Nu ca mine, ca alţii. Şi de ăştia sunt mulţi, vorba lu’ nu ştiu care străbun, câtă frunză, câtă iarbă !

A. – Atunci ce nevoie mai ai de mine, de ce mai stai de vorbă cu şobolanul din bibliotecă ?

N. – Mă scoţi din sărite ! De fiecare dată când stau de vorbă cu tine, mă simt vinovat, fir-ar să fie ! Liniştea ta, calmul tău, mă dor, dar în acelaşi timp mă fac să mă simt mai bine. Hai, te rog, ajută-mă !

A. – Tâmpiţii de care vorbeai sunt neîndestulaţi. Tu eşti omul cu burtă, „superior” celui cu stomacul neîndestulat. Ai mereu frigiderul plin, dar ai trăit şi tu frigidere goale şi nu vrei să le mai trăieşti veci pururea. Fericirea ta cea mai mare se manifestă atunci când te mângâi mulţumit pe burtă în compania neîndestulaţilor, iar nevestele inferiorilor neîndestulaţi te compară cu Adonis. Promiţi neîndestulaţilor cârnaţ gros, să le fie într-un ceas bun, care va fi să le fie foarte apropiat, dar niciodată prezent. Dai din gură, iei cu amândouă mâinile. Eşti scump la faptă, ieftin în fotografie. Mai pe şleau vorbind, eşti imaginea de succes a neîndestulaţilor, în ochii cărora reprezinţi normalitatea.

N. – Te-am priceput. Cu greu, dar te-am priceput. Zici că eu sunt mai breaz decât alţii. Aşa-i, dar peste mine sunt alţii mai breji. Zici de mine că sunt omul cu burtă. Oi fi, că prea o zici cu foc, dar ăştia au burtă mai mare decât mine şi, pe deasupra, au şi guşă. Şi încă ce guşă, mânca-le-aş ficaţii ! Ăştia-s şmecherii de care vorbeam. Aş vrea să fiu şi eu ca ei, dar mai trebuie să fac burtă. Până acolo, însă, te întreb iar: ce mă fac, cum scap de şmecherii ăştia ?

A. – Ziceai că i-ai tras pe sfoară.

N. Da.

A. Ia sfoara şi spânzuraţi-vă năravurile în văzul tuturor.

N. – Am crezut că îmi eşti prieten, dar nu eşti decât un amărât invidios pe mine că pot descurca ! Pleonasmule ! Ţi-i ciudă că n-ai capră şi că capra mea se îmburdă peste gardul tău să-ţi mănânce iarba din curte. Eşti un ticălos, un boschetar, un golan, un sărăntoc, un terchea-berchea, un pârlit ! Mi-i scârbă de tine. Te dai inteligent, dar nu eşti decât un păduche !

A. – Să fii sănătos !



Bănuială: în viaţa laică omul a încercat mereu să împace în sine binele cu răul. Când a reuşit, a dat de A şi de normalitatea definită în dicţionare. Când n-a reuşit, a dat doar de N...

Vasile Pop

IOAN HĂDĂRIG - Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 2)

ANDREI BAKÓ

***
J’ai fouillé oubliant que
Les Anges
sont ceux qui tombent les premiers.

Les Loups

Le cerf brâme
fier de son collier de pierres blanches
pendu à son cou.


***

am cotrobăit uitând că
Îngerii
sunt cei care cad primii

Lupii

Cerbul răcneşte,
mândru de şiragul de pietre albe,
ce le poartă în gât.


J'exige un cintre pour la respiration
Sur un mur ébréché
Sous l’égout du ciel
Autel égaré en soi-même
Lance déchirant le coucher
Danse énigmatique balançant les hanches
Attirant le vent
La respiration pend ses boyaux bleuâtres
La respiration pend inhalant d’impurs
Draps,
Mêlant les essences des vomissements,
Frappant de ses poings les os fragiles,
Autel.

Cer cuier suflării!

Pe un perete străpuns,
Sub streşina înaltului,
Pierdut în sine altar,
Lance sfârtecând apusul,
Dans enigmatic unduind şolduri
Atrăgătoare de vând,
Suflarea atârnă cu intestinele vinete.
Atârnă suflarea inhalând impure
Aşternuturi
Amestecând esenţe de vomă
Lovind cu pumnii oase slabe,
Altar.


Moi seul

Personne ne dorlotait le silence du samouraï
Sauf moi
Je m’élevais touchant son paradis
Enviant la fibre métalliques
On peut la voir lécher des ombres
Douce tentation devoilée au roi
Incrustée en mahonia
Cadence touchant soigneusement des bouts de nerf,
Moi seul,
Je m’élevais touchant son paradis.

***

Je résiste à peine à ne pas arracher ma chair
Dans l’air irrespirable d’été.
Soleil de juillet.

Numai eu

Nimeni nu alintă tăcerea samuraiului,
Numai eu,
Mă ridicam atingându-i paradisul
Tânjind după fibra metalică.
O poţi vedea lingând umbre,
Dulce tentaţie dezvelită regelui
Încrustată în mahon
Cadenţă pipăind meticulos capete de nerv,
Numai eu,
Mă ridicam atingându-i paradisul.

***

Cu greu rezist să nu-mi despic carnea
în aerul irespirabil de vară
Soare de iulie.

POEŢI AIUDENI CONTEMPORANI / DES POÈTES CONTEMPORAINS D’AIUD // Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 1)

POEŢI AIUDENI CONTEMPORANI

Florilegiu de poezie româneascã alcătuit de Ioan Hădărig


Traducere în limba franceză de Marcela Hădărig


© IOAN HĂDĂRIG, autorii


DES POÈTES CONTEMPORAINS D’AIUD

FLORILÈGE DE POÉSIE ROUMAINE réalisé par IOAN HĂDĂRIG


TRADUCTION EN FRANÇAIS: MARCELA HĂDĂRIG


© MARCELA HĂDĂRIG


GELU ADRIAN BADEA

Des flèches plantées au milieu de la lumière
les plantes des pieds se regardaient
dans la glace :
à travers les entrailles et le coeur,
plus loin, elle devenaient des yeux, des flèches
plantées au milieu de la lumière,
des ailes
voilà comment notre marche,
devient, si simplement,
lumière
comment notre silence
se vend cher sur la cime.

Săgeţi înfipte în mijlocul luminii

tălpile se priveau în oglindă:
prin viscere şi inimă, mai
departe,
deveneau ochi, săgeţi
înfipte în mijlocul luminii,
aripi
iată cum mersul nostru,
devine, atât de simplu,
lumină
cum tăcerea noastră
se vinde scump pe înălţime.

***
rester
aux pétales secs
un rebord de coquille
d’où la chair s’est enfuie
écrasé contre le mur
dans la toile d’araignée,
car je n’ai plus besoin
de l’épée de l’âme
dans cette chasse
comme le feu.

***
să rămân
la petale uscate
o margine de cochilie
din care carnea a fugit,
strivit de perete
în plasa paianjenului,
căci nu mai am nevoie
de sabia sufletului
în vânătoarea aceasta
ca focul.

***
Je reviendrai
hier
où il y a cinquante ans
vous ne le saurez pas:
faute de preuves
je serai relaché
pendant que je continuerai
à tuer ma vie.

***

am să revin
ieri
sau acum cincizeci de ani
n-o să ştiţi:
din lipsă de probe
voi fi eliberat
în timp ce voi continua
să-mi omor viaţa.

L’hiver

la neige, ne s’arrêtait plus,
sur les mains et sur les yeux
les doigts avaient des noeuds
et la plante du pied
était étrangère
-elle disparut
avec la dernière larme.

Iarna

ninsul, nu sfârşea,
peste mâini şi peste ochi
degetele făcuseră noduri
şi talpa piciorului prinse
înstrăinare
ca ultima lacrimă.

Tableau

il neige
comme si quelqu’un
pleurait
sur nos épaules.

Haiku

la différence est que:
maintenant nous n’avons acune réponse,
demain la différence va accroître.

Tablou

ninge
ca şi cum ar plânge
cineva
pe umerii noştri.

Haiku

diferenţa este :
că acum nu avem nici un răspuns,
mâine diferenţa va creşte.